Cum ne-am cunoscut

Prima parte

M-am decis să scriu, de astăzi, și pe acest subiect. Este unul din subiectele acelea care au stârnit tot timpul nenumărate păreri și judecăți în mintea oamenilor. Și-a mea. Deci îmi dau seama clar, știu, că intru pe teren minat. Să mă expun așa, fără menajamente – cum veți vedea, poate fi… delicat 😀 În alte timpuri puteai fi excomunicat!! Fără mișto! 😛

Bine, acum pot zice unii că-ți faci imaginea praf. Mda. Se poate. Sau nu 😉 Și așa nu mai ajungem nicăieri. Evoluția noastră poate fi foarte înceată – așa a și fost până am intrat în era comunicării. Prefer să mă expun. Să ne expunem. Multe obiceiuri și cutume, multe idei vor fi răsturnate în capul unora sau altora. Pentru mine (noi) important este să mai și trecem de aceste bariere. Că unele idei ne pot ține pe loc. Cum mi s-a întâmplat.  Și înainte de a arunca cu pietre întâi verificați dacă vouă nu vi s-a întâmplat nimic altfel în viață. A ridicat cineva mâna??! Practic… greu de crezut. Fiecare cu experiențele lui 😎

Din capul locului vă spun că ideea mea despre iubire este cumva diferită acum. De vreo 4-5 ani s-a schimbat. Experiența m-a făcut să fac schimbarea. Poate c-ar fi bine să vă uitați aici măcar în treacăt, ca să înțelegeți ce vreau să spun.

Și pentru că tot mă expun, consider că trebuie să creionez un cadru general. O imagine a situației mele, să știți pe unde mă aflu. Apoi ajung și la miezul discuției. Deci, nițică răbdare!  😉 

Am fost, de când mă știu, un tip orgolios și gelos. Adică nici una nici două mă aprindeam, în orice relație, când era vorba (în percepția mea sau nu!) de cât de bun sunt în comparație cu altul – deh, competiția 😀 Adică sărea orgoliul de fund în sus imediat. Și, bineînțeles, gelozia stătea pregătită în spate, să reacționeze. ”Cum adică să mai vorbească cu fostul?” ”Ce să mai vorbească??” Gelozia a fost la putere foarte mult timp. Și asta, la mine, venea cu o alta, mai tare: controlatul celuilalt. Trebuia să știu eu tot ce face și de multe ori să-i spun eu cum e mai bine. Că știam eu mai bine, ce credeți??! 😯 😯  😯 

N-o lungesc prea mult, știți voi. Din astea.

N-am fost un tip cuminte :D, am avut mai multe prietene până m-am căsătorit. Iubite vreau să zic. Câteva, nu cu zecile 😛 Deci, un pic de experiență tot aveam. M-am căsătorit apoi și, după 3 ani – în 2005, am divorțat. M-am căsătorit din dragoste – cum se zice. Fără vreun interes pecuniar. După divorț, pentru că tot începuse distracția, am continuat să-mi caut ”jumătatea”. Fără succes 🙁

Așa că am mai avut câteva iubite, însă de fiecare dată, după un timp, lucrurile se destrămau. Da, sigur nu aveam la bază principii sănătoase, ar zice unii. Poate. Eu însă am continuat-o tot așa până în 2014. Atunci s-a întâmplat schimbarea: am început să înțeleg că ceva nu este în regulă și am găsit că este cazul să fac ceva.

De fapt, am început să înțeleg că ceva nu este în regulă din decembrie 2012. Am încheiat atunci o relație frumoasă de 3 ani cu Bianca – am stat împreună tot acest timp. Cumva, declicul de atunci era conectat cu primul curs de programare mentală. Poate suna ciudat… nu este. M-a ajutat să-mi dau seama că ceva e în neregulă rău. RĂU!!

Am continuat să meditez, să fac sesiuni de programare mentală și să caut răspunsuri. Mintea mea începea, încet încet, să se așeze. Să se liniștească. Și să caute răspunsurile cu tot mai multă aviditate. ”Ce e în neregulă cu mine?” – mă gândeam. ”Sunt chiar un ciudat”. La 36 de ani (adică în 2013) cei mai mulți din prietenii mei erau ”la casa lor”, aveau familie, copii și probleme. Multe probleme. Eu ce am de nu mă așez? Din fericire, întotdeauna am avut un simț al măsurii în ceea ce privește autoînvinovățirea: n-o făceam până să-mi facă rău 😀

Mama mă lua de câte ori mă prindea: ”hai, când te însori și tu să te așezi la casa ta și să mai faci un copil?” Am uitat să menționez: am un băiat, deja mare acum: 13 ani. Stă cu mama lui în Bacău, așa că nu ne vedem atât de des pe cât aș vrea, plus vacanțele, când petrecem mai mult timp împreună la schi, la munte, la mare. Pe unde-mi vin idei care să-l stârnească! 🙂 Să revin: mamei i-o tăiam de multe ori scurt, sau o dădeam pe glume. Până la un moment dat când i-am zis foarte serios: mamă, nu mă mai însor! Gata!! Sunt hotărât! E ceva în neregulă…

Adică ce era în neregulă? Păi… mă uitam în jur. Mă uit și acum. Așa, relaxat. Fără patimă. Fără să caut să susțin o parte sau alta. Doar observ. Și ce observ este că oamenii, așa căsătoriți cum sunt, nu sunt bine. Nu sunt fericiți. Nu zic că din cauza faptului că s-au căsătorit. Nu erau nici înainte, dar nu sunt nici acum. Unii sunt chiar mult mai rău. Renunță la visuri. Renunță la tot. La viață. Trăiesc pentru copii. ”Copiii sunt tot ce am mai bun pe lume, pentru ei trăiesc” – am auzit asta de multe ori în jurul meu. Alții divorțează și o iau de la capăt. Altă relație, altă căsătorie, dar tot nu sunt fericiți.

Nu mă las păcălit de cei care se dau fericiți doar așa… ca să dea bine. Sau mai sunt unii care își bagă singuri în cap să sunt fericiți, că așa arată fericirea… etc, deși se vede că nu sunt. Dacă te uiți relaxat, din poziția de observator 😉 Nici aceștia nu mă mai impresionează.

Să nu-i uit pe cei care-și caută fericirea, căsătoriți fiind, în altele: hobby-uri, în muncă, în posesiuni materiale de toate felurile. În mâncare. Sau în alte relații. Multe opțiuni, nu??!… 😯

Alții ar zice: păi stai, trebuie să fii tare, să înduri, așa e viața. Mai exact, ce să înduri??!

Revenind la mine, în 2013 am avut o altă relație de 1 an, în care am locuit împreună la mine. Iarăși, s-a terminat lamentabil: eu nemulțumit de mine și c-am ajuns, iarăși, în aceeași situație. Ca și în alte zone alte vieții mele, mi-am zis: trebuie să fac ceva! NEAPĂRAT!!!

Însă n-am făcut nimic fix în acel moment că nu-mi era clar care erau cauzele. Eram încă nesigur. Între timp, în februarie 2014, am încheiat contractul de muncă cu Vodafone și-am ajuns, pentru prima dată în viață, să nu am o activitate zilnică…. să nu merg la birou. Din acel moment am avut și eu suficient timp să stau cu mine: eram singur, în toată casa. Mi-am zis atunci: ”așa rămân până mă lămuresc ce se întâmplă și ce vreau să fac”. Întâi fac pace cu mine, mă înțeleg pe mine, apoi văd ce vreau! Bună alegere, aș adăuga acum!!

În situația asta am cunoscut-o pe Veronica (aka Veve 🙂 ), de ziua mea, cu care am avut o relație frumoasă timp de câteva luni, fără însă să se mai mute la mine. Da, bine, am avut o tentativă de a-i propune că, deh…, ”old habits dies hard”. O relație care, de data asta, s-a transformat frumos într-o superbă relație de prietenie, care continuă și acum 😉

Aici, undeva, a fost momentul în care am realizat eu ce mi se întâmplă. Ce vreau să fac și cum. A fost momentul în care am început să mă eliberez de toate ideile preconcepute și tot balastul din mintea mea pe acest subiect. Și tot acum am început să schimb: fără orgoliu, fără gelozie. Sunt oricum incompatibile cu noua imagine 🙂

Cu drag,

Sebastian

7 ianuarie 2019, Roșu